INDEMN
Voi sunteți lumina
lumii, voi frumoși ca o poveste
Neamul nostru e același și credința una este
Să nu vreți o altă
limbă, nici averi că-s trecătoare,
Nu vă bucurați de
daruri când va calcă în picioare
Nu râvniți la țări
străine că-i urât și e păcat
Nu vă duceți unde
Domnul e și El de mult plecat
Stați aici ,
cuminți și drepți nu-n genunchi, ci în picioare
În genunchi stăm
în biserici și la sfintele altare
Ca români avem o
limbă și o credința în Dumnezeu
N-am pierit, nu
suntem morți , ăsta este crezul meu
Și ți-o spun acum
copile să nu uiți ca ești român
Și că Domnul , Țara
, Neamul, e pe veci aici stăpân.
Preot
paroh Gheorghe Buba
„Pace celui ce vine, bucurie celui ce rămâne și
binecuvântare celui ce pleacă”
Ne bucurăm de
fiecare dată când cineva ne trece podul nostru albastru și credem ca cei care
vin au sufletul deschis și cald ca și
satul nostru numit Topleț ( Topleț în limba slavonă înseamnă cald).
Sunt veacuri
multe , de când aici au trăit oameni care au avut tăria și curajul să ia furca
coasa sau sabia în mâini și sa spună „pe
aici nu se trece”. Dar cui spuneau cei din Cernahevitz (satul de pe Cerna) când Cerna liniștită în dreptul satului, împărțea nu numai satul
ci și țara în două, să spună turcilor
din stânga ei sau austriecilor de-a dreapta? Sau sârbilor care încercau să ne
învețe cum să ne rugăm în limba lor ? Sau ungurilor care au încercat
maghiarizarea numelor și predarea în limba maghiară sau nemților veniți aici să
ne învețe cu un bec dat gratuit celui
care lucra în fabrică ce înseamnă capitalismul?
Ca să
înțelegi asta e nevoie să trăiești câțiva
ani aici , să plângi, să râzi cu ei, să mănânci la masa lor și să te rogi
împreună cu ei, doar așa cunoști un om . Cei din Toplețul lui Iorgovan au plâns, au fugit,
s-au ascuns de frică poate sau ca să își apere copiii și au venit înapoi cu
brațele goale și hainele sfâșiate de luptă sau cu sufetul gol de
amărăciunea războaielor trecute peste ei
. Aici la fiecare metru daca sapi în pământ poți găsi un os, o opincă, o
potcoavă, o sabie ruptă, o monedă pierdută, un vârf de lance dar nu găsești
niciunde o cruce îngropată . Crucile sunt pe dealuri, la ieșirea și la intrarea
în sat, în mijlocul Toplețului, în cimitirul bisericii, în cimitirul eroilor și
cea mai înaltă cruce ca simbol al biruinței este pe biserică. S-au închis școli,
nu au fost spitale , am fost flămânzi dar am fugit în biserică unde rugindu-ne
dacă nu am găsit mâncare am găsit măcar un pumn de anafură. Dacă nu era apă am
primit o lingură de împărtășanie care
ne-a înveselit inimile și ne-a dat puterea de a lupta pe mai departe, asta ne-a
ținut neamul nostru în picioare. Biserica, al cărei cap este Hristos a fost
numită de marele poet Eminescu mama spirituală a poporului român, scripturile
spun că nici porțile iadului nu o vor birui . Biserica nu și-a închis niciodată
porțile pentru că a botezat copiii, a
învățat, a cununat pe cei ce s-au iubit și i-a
înmormântat pe cei morți chiar și când nu s-au mai întors trupurile lor
acasă. De ce a rămas biserica în picioare? Pentru că este casa lui Dumnezeu și
nu este a unui singur om , este a noastră a tuturor: „ și unde sânt doi sau
trei adunați în numele meu acolo sânt și eu” așa ne-a învățat Hristos. Biserica prin slova ei cea sfântă… Prima
carte din lume tipărită după apariția tiparului la 1450 a fost Sfânta
Scriptură. Primele cărți tipărite în limba română păstrate sânt cărțile de
slujba liturghier: 1508, octoih 1510 și tetraevangheliar 1512.
Anul acesta
se împlinesc 200 de ani de la moartea marelui preot cărturar Dimitrie Ţichindeal
luptător pentru emanciparea și educarea nației române alături de Moise Nicoară
, C.D. Loga. El spunea că e mai de folos
să se tipărească o carte în limba româna
decât să sune un clopot în turnul unei biserici și cu toate acestea clopotul
tot din turnul bisericii îi cheamă pe cei vii la rugăciune, îi plânge pe cei morți
și alunga stihiile lumii. Pe lângă biserică s-au ridicat primele școli care
i-au învățat pe copii „limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii/
Care-o plâng și care-o cântă pe la vatra
lor țăranii”.
Tot acum se împlinesc 210 ani de la nașterea
Sfântului Andrei Șaguna marele mitropolit al Ardealului care a redeschis și înființat peste 800 de școli în
Banat și în Ardeal. Biserica nu și-a închis ușile niciodată, a primit și pe cei
bolnavi. Primele spitale numite bolnițe au luat ființă din grija marilor
mânăstiri. De ce se strigă „vrem spitale nu catedrale”? Suntem un popor de
bolnavi ? E de vină biserica că s-au închis spitale și că nu mai vrea nimeni să
predea dulcea limbă românească într-un
sat uitat de lume? În fiecare sat există însă o biserică și un preot care nu a
fugit și a rămas alături de cei care cred în Dumnezeul cel adevărat.
Pe la Topleț au trecut romanii , slavii, Mircea cel Batrân, Mihai Viteazul, principele Eugeniu de Savoia, Iosif al II-lea
, fiul Mariei Tereza și marele episcop sârb Iosif Şacabent ( sârb care îngăduie românilor să se roage în
limba lor) , Tudor Vladimirescu , Elisabeta, împărăteasa Austriei (Sisi),
principele Alexandru al Serbiei, iar regele Mihai I joacă într-o horă
țărănească cu una din cele mai frumoase fete din sat . Au trecut, noi am rămas,
au luat ce au putut. Și chiar dacă ne-a rămas doar sărăcia noi o apăram că este
a noastră. Și unde să fugim dacă suntem la graniță, noi nu putem fugi dar nici
nu vom fi călcați în picioare.
Printre marii
oameni de seamă ai satului nostru putem
aminti pe părintele Gheorghe zis Popa Şchiopul care la anul 1700 „spovedea la
îndemnul episcopului său din Topleț până în Timișoara Fabric (așa s-a început
spovedania spune Nicolae Stoica de Hațeg în „Cronica Banatului”). Aici
s-a născut și a copilărit un alt om de seamă, Nicolae Haşcă care a pictat multe
biserici de la Topleț până la Oravița al cărui socru era renumitul pictor
Dimitrie Turcu cu a cărui fiica Eufemia
s-a căsătorit .
Și vrem să
încheiem cuvântul nostru cu dascălul Gheorghe Băltean. ( 1881-1961) s-a născut și
a copilărit la Topleț, fiu de țăran urmează cursul primar la Topleț gimnaziul
îl face la școala din Orșova unde l-a avut ca mentor pe marele profesor Traian
Heţiu cel care a refuzat în vremurile de atunci să predea în limba maghiară .
Urmează apoi cursurile Școlii Normale de la Caransebeș . Ajunge învățător în
localitatea Jdioara (jud. Timiș) unde a strâns bani pentru școală și biserică.
A rămas aici până în anul 1925. În vacanță
creează un nucleu la Topleț numit Detașamentul Cerna condus de un căpitan al
generalului Dragalina. Ei acționau în spatele frontului ajutându-i pe români să
își câștige unirea. Atunci când a fost chemat la recrutare a avut îndrăznirea
să meargă în costum popular românesc ,motiv pentru care a fost pus câteva zile
în închisoare, până când a convins autoritățile maghiare că este învățător
chiar dacă nu „umbla în ţoale nemțești’’. În anul 1925 revine în satul natal
unde și-a continuat munca de dascăl militând pentru redeșteptarea poporului.
Strânge bani pentru Casa culturală și se ocupă de corul bisericesc bărbătesc și
mixt pe patru voci . Îl cunoaște pe Nicolae Iorga la cursurile da vară ținute
la Vălenii de Munte. Acesta îi face o vizită însoțit de preotul Gheorghe Tătucu
din Iablanița iar ca semn de prețuire îi lasă o carte de vizită cu o semnătură.
Cunoaștem faptul că în urma peregrinării lui Iorga prin Banatul de munte a
scris o carte „Observații și probleme bănățene” apărută post mortem în anul 1940. În anii 40’
găzduiește pe renumitul pictor Corneliu Baba în timpul unei expoziții la Băile Herculane timp de
două luni. Corneliu Baba îi pictează în
acest timp portretul. Gheorghe Băltean este cunoscut pentru faptul că a scris
multe poezii în care vorbește despre Dumnezeu și biserică, credință, portretizează lumea
satului, îndeamnă oamenii la muncă și patriotism și satirizează lenea, viața
imorală și neomenia.
„ Dulce limba românească , scump tezaur din
bătrâni
Noi prin tine avem o țară și
mândria de români
Trecutul nostru falnic în paginile sale,
Ne
leagă cu prezentul ca aurul în zale”.
Trimis de către conducerea ziarului Drapelul din Lugoj al
lui Valeriu Branişte, a fost reprezentantul bănățenilor din zona Lugojului la
marea Unire.
Preot paroh
Gheorghe Buba
MONEDE
CARE AU CIRCULAT ÎN „BANATUL DE ALTĂ DATĂ”
De Ungurean Alexandru
Emanuel istoric
Banatul este
o provincie istorică din România împărțită astăzi între, Serbia (Banatul
Sârbesc) și o foarte mică parte din Ungaria. Pentru prima dată numele de Banatus
Temesvariensis sau Banatus Temesiensis a fost folosit în rapoartele lui Luigi
Ferdinando Marsigli din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea și în textul
tratatului de pace de la Karlovitz (1699).
Primele forme monetare descoperite în zona Banatului de astăzi și
inclusiv a Banatului de Severin sunt monedele bizantine de bronz denumite
"follis" din secolele VIII- X emise de Tiberius al III-lea Apsimarus
(698-705) descoperite la Mediaș (Sibiu), Deta (Jud. Timiș) Voila (Jud. Brașov),
Orșova (Jud Mehedinți), Caransebeș și Hunedoara. Piese izolate de aur argint și
bronz s-au găsit și în Transilvania lângă Oradea în Banat la Drobeta Turnu
Severin, Zimnicea și Curtea de Argeș cea ce dovedește o circulație largă a
monedelor bizantine.
O monedă de aur bizantină
a
fost descoperită în zona Banatului. Alte monede descoperite mai târziu
în zona Banatului sunt cele ale lui Leon al VI-lea (886-912) de la Deta (Timiș)
și Orșova, aceste descoperiri istorice dovedesc legăturile economice dintre
Imperiul Bizantin și regiunile de la nordul Dunării, tot din aceiași perioadă
s-au mai găsit și obiecte bizantine de cult creștin. O altă curiozitate
referitoare la Banat este că monetăria de la Severin și-ar fi încetat
activitatea prin 1419 o dată cu pierderea Banatului de Severin, după unele
ipoteze ea ar fi fost repusă sporadic în funcțiune pe vremea lui Nicolae
Redwitz cavaler teuton și Ban al Severinului (1429-1435) și comite al bănăriei
Sibiului. În zona Banatului de astăzi și a Banatului de Severin monedele în
mare parte erau de cupru, acest cupru provenea din minele de exploatare din
apropiere, se cunoaște cu exactitate că o cantitate mare de cupru pentru monede
provenea de la minele din Baia de Aramă şi Bratilov. Banatul de Severin a fost
sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân încă din 1390. Iar Vlad I se intitula în
1396 Ban al Severinului. În 1419 Mihail I cu ajutorul lui Sigismund de
Luxemburg respinge atacul turcilor asupra cetății Severinului. În toamna lui
1419 Sigismund de Luxemburg anexează Severinul împreună cu Orșova și Mehadia pe
care le pune sub comanda lui Filippo de Scolari
În 1429 Banatul de Severin este încredințat de regele Ungariei
cavalerilor Teutoni, care îl stăpânesc până în 1435 când Vlad Dracul aliat cu
turci atacă Severinul.
O ultimă
etapă importantă a sistemului monetar din Banat este începută în anul 1811 când
la Siclova (Sziklova) ia ființă o monetărie, astăzi Ciclova Română din județul Caraș
Severin, localitate aparținând districtului Oravița, de atunci. Monetăria
folosea ca materie primă cuprul rezultat din exploatările miniere locale și
învecinate. În intervalul 1812-1851 s-au bătut aici monede divizionare
austriece din cupru, cele cu anul 1816 sunt în majoritate bătute în anii
următori, tot cu 1816 ele fiind emise treptat până în 1851 când monetăria se desființează.
Monedele bătute la Oravița (Orawitza, Oravicza) poartă simbolul O (simbol de
monetărie)
DEPORTĂRILE ÎN BĂRĂGAN
De Prof. Oana Sadovan
În noaptea de
Rusalii a anului 1951, sate și orașe din Banat și Oltenia aflate în apropierea
graniței cu Iugoslavia au fost săltate de ofițeri și soldați de securitate. Li
s-a spus oamenilor să-și ia strictul necesar, iar cei care au încercat să se
împotrivească au sfârșit de glonț. Nimeni nu știa unde îi vor duce, dar se
zvonea că nu se vor opri până în Siberia. Soarta acestor familii a fost
stabilită prin decretul 200 din 1950 când au fost alcătuite listele cu
chiaburii, simpatizanții lui Tito, membrii ai partidelor istorice, oponenții
regimului comunist și ai colectivizării, cei care aveau rude în străinătate,
basarabenii și bucovinenii stabiliți în Banat. Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotărât
deportarea lor în Bărăgan din slăbiciune patriotică, dar Ana Pauker dorea
stabilirea în Siberia. Motivul dislocării: pentru asigurarea securității zonei
de frontieră cu Iugoslavia se dislocă pe o adâncime de 25 km unele categorii de
elemente periculoase sau care pot deveni periculoase. În dimineața zilei de
luni, 18 iunie 1951, a doua zi de Rusalii pe la ora 3, 16 familii de topliceni
au fost ridicate de ofițeri și au avut la dispoziție două ore să-și facă
bagajul fiind asistați de soldați înarmați. Au luat cu ei în grabă haine,
câteva obiecte de mobilier, alimente (brânză, făină, grâu, pește...) și câteva
animale (vaci, porci, păsări). Au fost transportați până la gară în 5 camioane,
iar de acolo au fost îmbarcați în 16 vagoane și li s-a ridicat buletinul. După
o lungă și anevoioasă călătorie cu „bouvagonul” s-a ajuns în gara Fetești unde
au staționat o zi și de acolo au fost împărțiți în regiuni diferite ale
Bărăganului în care s-au înființat 18 comune.
Din gară oamenii au fost preluați de căruțe sau camioane și debarcați în
câmp. În locul caselor promise, oamenii au găsit în lanurile de grâu țăruși
bătuți cu număr de parcelă și li s-au împărțit rogojini. Toplicenii au fost
duși în comuna Olaru, raionul Călărași, regiunea București care va lua numele
de Roșeții-Noi la 15 km de Călărași. În prima noapte au dormit sub cerul liber,
pe haine sau pe obiectele de mobilier luate în grabă. Apoi și-au încropit
colibe și bordei și au fost obligați să termine construirea satului și a
instituțiilor comunale: Sfatul Popular, Miliția, Dispensarul, Cooperativa și
Școala. Toată lumea muncea la chirpici pentru aceste construcții. Casele erau
construite din chirpici, acoperite cu stuf și paie și lipite cu bălegar urmând
normele impuse: case cu o singură cameră și unele cu două camere în funcție
de numărul membrilor. Pentru a se putea
încălzi, oamenii strângeau coceni de porumb, gogoși de bumbac și pălării de
floarea-soarelui, deoarece lemnele erau puține și foarte scumpe. Au suferit de
sete pentru că apa era adusă cu sacaua sau în cisterne cu miros de gaz, puțină
și murdară. Unora li se acordă loc de muncă la fermele de stat, la săpatul
canalelor de irigații și la culesul bumbacului. Fiecărui deportat i s-a ridicat
actul de identitate și i s-a pus stigmatul D. O., adică domiciliu obligatoriu.
Au fost primiți de localnici cu reticență pentru că aceștia erau informați că
deportații sunt coreeni sau pușcăriași periculoși. Din familiile deportate din
Topleț enumerăm: fam. Tătucu și Berwangher- familii de chiaburi; fam. preotului
Dorobanțu, fam. Spătariu (Ghiță Smoleanu de 17 ani și familia), fam.
Constantinescu și Vremescu (Ghiță Bugă), fam. Popescu (Ilie, Icoana, fiica Ana
de 7 ani și în Bărăgan în noiembrie 1952
s-a născut fiul Ionel), fam. Suharu (Elena și familia), fam. Seracovan,
fam. Dârpeș , toți aceștia pe motive politice (considerați opozanți ai
regimului). Familia Tătucu considerată familie de chiaburi (chiabur= țăran
bogat care aparține burgheziei satului, posedă mai mult pământ decât poate
lucra singur, dispune de mijloace de producție și folosește muncă salariată)
din Bârza au lăsat în urmă două case (transformate după plecarea lor în
cârciumă și în una au fost băgați chiriași), cazan de țuică, combină, moară și
multe alte bunuri inventariate, dar pe care la întoarcere nu le-au mai găsit.
Familia era formată din patru membrii: părinții Gheorghe (născut în 5 mai 1894)
și Ana (n.5 aprilie 1898), fiul Aurel (n.18 martie 1928) și fiica Ecaterina (n.
10 noiembrie 1922) de profesie contabilă. Tatăl Gheorghe lucrează ca muncitor
la săpatul canalelor de irigații din 15 aprilie 1952 și până în 31 iulie 1953.
Fiul Aurel primește în 5 septembrie 1951 o cerere de la Școala Medie
Electrotehnică din Timișoara pentru a se prezenta la examenul de absolvire însă
Sfatul Popular al comunei nu aprobă deplasarea elevului la Timișoara. Chiar și
după eliberarea din Bărăgan în februarie 1956 au fost persecutați politic: nu
și-au mai găsit bunurile lăsate la plecare, iar Ecaterinei i s-a desfăcut
contractul de muncă de la Uzina Magheru și toate cererile depuse ulterior de
angajare i-au fost respinse pe motiv că nu sunt locuri. Prin decizia 6200 din
1955 au fost eliberați deportații. În anul 2003 s-a emis o decizie prin care
toți deportații au primit titlul de "luptător în rezistența anticomunistă",
însă acest titlu și indemnizația pe care o primesc nu compensează trăirile,
spaima, foametea, jignirile și mizeria în care au supraviețuit acele suflete
nevinovate.
Singurătate și însingurare
De Seracovan
veronica
În
sudul Banatului, aici la noi așezându-se
încă din timpuri străvechi diferite neamuri învățând unii de la alții și-au
adus o contribuție admirabilă. Schimbări bruște și o istorie tragică au mai
fost și de fiecare dată s-au impus noi reguli. Astfel a apărut o identitate inconfundabilă.
Șezătoarea...se împleteau nu numai firele de lână ci și destinele. Basmele
noastre populare depășesc cu mult orice roman sau film de televiziune. Era
nevoie de speranță și de încredere în viață, jaloanele au fost întotdeauna
drepte exact ca stâlpii de pe prispa casei iar cel frumos și bun a fost răsplătit. În călătoria sa inițiatică, Harap
Alb nu e singur ci reușește pentru ca e înconjurat de năzdravanii săi. Eroul
supraviețuiește totdeauna în cele mai grele condiții, nu se plânge, nu abandonează,
nu cerșește .
Distanțare socială? Izolați în vârfurile munților din văile din preajma
Timocului de la sudul Dunării și până în Carpații din nordul Maramureșului nu aveau nici telefon și nici internet dar
aveau bucium. Și judecata de apoi este
anunțată tot de un înger care suflă în trâmbiță. În timpuri străvechi tulnicul
sau buciumul anunțau etape de viață, etape de muncă, plecarea oilor sau
plecarea sufletelor un excelent instrument de semnalizare și comunicare a
primejdiei războiului. Rezistența anticomunistă aici în munții Banatului nu ar ținut atât de mult dacă nu ar fi fost
sprijinită. Cei am stat la coadă în timpul comunismului ca să putem cumpăra
mâncarea spuneam glume și timpul ne trecea mai ușor.
Duminica stă încă
dreaptă ca o cârmă. Civilizațiile trecute ocroteau viața, luciditatea, firescul
aveau tăișul ascuțit comunitatea era pregătită să înțeleagă fiindcă își
păstrase echilibrul, cheile care
străluceau erau cheile raiului. Istoria dovedește că numai neamurile sau popoarele care s-au adunat și s-au ajutat
au rezistat, întreaga unitate medievală
românească avusese la bază o rețea
invizibilă dar extraordinar de puternică făcută din nepoți, cumnați ,
verișoare, nași și cumnați. Poate pentru unii simple superstiții azi dar aceste sărbători ne-au ținut uniți: botezul, nunta și moartea
. Binecuvântarea era data în biserică , acolo s-au unit mâini și destine.
Frățiile de cruce chiar au existat. Dar niciodată în istorie preotul nu a
oficiat sfintele slujbe fără
credincioși. Biserica nu e făcută numai
din ziduri, acolo e marea comoară:
puterea care ocrotește neamul
nostru, lângă fiecare piatră sau cărămidă
veghează dorințele și necazurile înaintașilor noștri. Fiecare bunică a
fost cândva fată și fiecare fată va fi mamă și bunică. Locul în care noi ca neam
am venit pe lume e aici și țara noastră e frumoasă. Țăranul român în vechime a
fost și arhitect, spațiul casei e marcat prin semne, simboluri, pragul,
fereastra, ușa au semnificații mai profunde decât credem. Fereastra e ca un
suflet ce primește lumina iar sufletul e ca o fereastră prin care omul a privit
mereu spre cer pentru ca singurătatea să nu îl țină închis în întuneric ca pe
un sclav.
După ce l-a făcut
pe Adam Dumnezeu a zis că nu e bine ca omul să fie singur și i-a dăruit pe cineva din ai lui, pe frumoasa Eva, nu i-a
dat o pisică pufoasă și nici un câine în lesă. În marile aglomerări urbane omul
e singur dar mai ales însingurat, încearcă poduri de wireless, eterna conectare
on-line, insomnii, emoții perfide veghează solidar ca fluturii de noapte pe
lângă lampa murdară de la vreun birt părăsit.
Îmbrățișarea e o amenințare iar moartea e în singurătate deplină. În mijlocul autostrăzii cartea de poezie e
strivită precum cochilia unui melc de șenilele tancurilor. Am pus viața într-o
cutie apoi într-un dulap închis, acolo în așteptare, s-au pierdut
prietenii precum florile pe care am
uitat să le udăm, s-au uitat scopuri,
omul a căzut în prăpastie. Spațiul public?
Ce conținut mai are acum acest cuvânt ? Spațiul din curtea și din fața
bisericii era cel mai curat și mai
frumos, acolo erau sărbătorile și jocul,
acolo cel ce pleca era dus pentru ultima oară, un bun rămas spus ierbii,
copacilor, oamenilor.
Acesta de acum a
fost un timp al îngropării talanților, cel ce îi îngropase avea deja pregătită
ofensa. Disperarea latră ca un câine slobod. Multe din cele ce trebuiau să se
facă acum nu s-au făcut nici cele ce trebuiau spuse nu s-au mai spus.
Pe aleea dintre cruci poemele umblă strangulate, peste tot plin de telefoane și microfoane dar
nimeni nu mai cântă, poeții nu mai știu
gramatică, deprimați pictorii aruncă
aleatoriu cu vopsea. Impostura a învins, ea are acum aproape toate cheile.
Foarte puțini au mai rămas curați sufletește
și majoritatea sânt foarte ușor de păcălit. Mari orgolii, mici puteri.
Cei mai goi în interior adună în jurul lor alții la fel ca ei, curteni lingușitori,
slugarnici. Femeia singură aleargă mereu, ea a înlocuit-o pe mama gospodină cu
copii și cu bunici . Femeia singură stă
la masă cu bărbatul singur, pensat și parfumat, el nu mai e pregătit pentru
nici o luptă. Amândoi aleargă orbecăind
plictisiți de tot și de toate.
Fascinația călătoriilor nu compensează tristețea singurătății. E un
naufragiu? Cheile de azi sânt cam
ruginite fiindcă totul e redus , e minimal, e simplificat și comercial,
comestibil dar e bine că mai avem
libertatea să putem dezgropa din memorie. Aici în sudul Banatului, la Topleț,
într-un colț uitat de lume a mai rămas
aprinsă o lumânare, e firavă și flacăra ei
blândă nu arde pe nimeni.
Pentru oricine
speră se poate. Chiar și copiii plăpânzi și fără de putere se ridică uneori,
cine are curaj să deschidă zăvorul?
Această publicație a fost înregistrată la
Biblioteca Centrala a României cu nr.
ISSN 2393 – 5049 şi on-line ISSN-L 2393 – 5049.Conţinutul articolelor
precum şi datele publicate aici cad în sarcina autorilor.
Fondatori: Preot Gheorghe Bubă,
Seracovan Veronica, Ilie Haşcă, primar.
Colectivul de redacție :
Preot paroh Gheorghe Bubă,
Seracovan Veronica, prof. Oana Sadovan,
Ungureanu Alexandru istoric,
Adresa redacției: Topleţ, str.
Principală, nr.215, tel. 0755482723 , parohiaortodoxatoplet@yahoo,com
Tipărit la Tipografia Mirton Timișoara aprilie 2021
